Muzica
The war on drugs – Thinking of a place

Visasem să ajung pe culmile de deasupra satului Prisăcina încă de la prima mea drumeție acolo, când am ținut calea Dobraiei și, mai departe, la vale. Îmi făcusem socoteala că, exploatând traseele marcate, pot încropi o buclă ancorată la Puntea lui Stoian, acoperind creasta între șeile Prislop, respectiv Ciumerna – o aiureală ușor de-ntins pe două zile (cu timp și spațiu propice divagațiilor), dar și pe o zi, inclusiv o zi scurtă de mers sprinten.

Prin Ineleț

La prima încercare, prin Mai 2022 am cooptat Ursul la o tură de două zile, cu speranța că putem încropi o chestie pe tușă cu vârfurile Arajana și Biliana, dacă nu chiar și Zascol. Din păcate, după primul kilometru, Ursu capotă: Mor, Boia, mor-mor. Nu mai poci, am frezoane etc. etc. Acu, nu poate omu’, ce să faci? Însă, după tot drumul făcut de pomană, mi-a scăpat (și m-am surprins și pe mine de-atâta blândețe) că, dacă e la ciclu, de ce n-a zis de la-nceput. Ușor de intuit, s-a supărat pe mine.

Urcând spre Cracu Mare

Prin toamnă – că, având idei multe dar fixe, doar nu lăsam fantezia neîmplinită – am prins un week-end cu o prognoză de manual și-am plecat împreuna cu nevastă-mea, fără vreo grabă anume, în Valea Cernei. Sâmbata a fost dedicată drumului dus și unui program de relaș în trei acte, iar duminica turei propriu-zise și drumului întors. Fiind înainte de specula pe marginea inflației, cinzeaca era încă din partea casei și porțiile de mâncare încă erau normale, deci mă bucur să raportez c-am avut parte de-o cină în general plăcută.

Pauză de masă

Gazdele au fost, de asemenea, foarte amabile și ne-au pregătit și patru sandvișuri la pachet și, la ora 10 deja ne ridicasem deasupra Cheilor Prisăcinei. Și acum, la trei ani de-atunci, traseul de Bandă Galbenă prin chei este încă făcut nevăzut de pe hartă – probabil avariat de intemperii, deloc ciudat, fiind unul cu extrem de multe puncte nevralgice.

Deasupra Cheilor Prisăcinei

Ce este surprinzător e că preț de trei ani nimeni n-a făcut… nimic, adăugându-se unei întregi cohorte de marcaje dispărute din Munții Cernei și Godeanu – cel de pe Culmea Gârdomanu ori cel de pe Valea Iovanu până-n culmea principală, probabil Șaua Mâțului.

În tot cazul, le văzusem deja de două ori și nu se justifica riscul de-a irosi ore bune din ziua de toamnă-ncheiată oricum cu pripeală. Ca atare, am urcat pe marcaj Punct Albastru, pe versantul stâng geografic al Văii Prisăcinei, o excelentă potecă și nu doar mulțumită vederii panoramice asupra cheilor.

Traseul trece pe-acolo pe sus

Umiditatea era la cote suportabile, temperatura aerului extrem de blândă, din când în când cu tente pișcătoare, pădurea efectua tranziția anuală spre culori turbate, poteca îmbia la mers viguros (power walking, gen), deci ce altceva am mai fi putut cere? Cum s-ar zice, stimați ascultători și nu numai, o atmosferă plină de speranțe plăcute.

Privind de pe marginea drumului

Între Cerna și zona înaltă există un intermezzo, o salbă de plaiuri, de câmpii suspendate peste abrupturile de calcar ce formază versanții imediați ai văii. În acele refugii s-au înșirat câteva cătune – Țațu, Ineleț, Cracu, Prisacina, Dobraia ori Poiana Lungă. Probabil că-n fiecare numeri pe degete gospodăriile încă active și, totuși, totul emană aerul unei metropole – nu te simți niciodată departe de-un om, fără dezavantajul de-a-i simți-n permanență suflarea-n ceafă.

Ieșirea din sat

Și cred că taman acest aspect m-a făcut să nu consider ciudată apariția, în stânga potecii, în buza prăpastiei, a unei mese-ciupercă – un par cu-n blat rotund deasupra – decorată cu o splendidă față de masă croșetată de mână. În ceea ce privește sufrageriile, micul loc de popas – căci poate asta e – ar fi luat cu siguranță premiu cu coroniță și, într-un sens mai larg, toată pădurea împânzită cu poteci – excelente poteci – este o sală uriașă, așa mi se pare c-o tratează oamenii locului.

Prin pădure spre Prislop

Întâmplător sau nu, din punctul unde-i împlântată masa-n spinarea muntelui se pot vedea – în prim plan – versantul drept geografic al Prisăcinei cu sprâncene stufoase de păduri înruginite ce-au făcut loc câtorva împoieniri și-unei curțo pricopsite, iar în plan secund căușul încropit de valea de Cernei, îmbâcsit de aerul pâclos de mijloc de Octombrie. Nu ești sus, dar pari sus; la fel ca-n Munții Măcinului, nu privești de la înălțimea metrilor, ci de la înălțimea anilor și-a legendelor.

Șaua Prislop

Ne-am întâlnit, coborând la loc spre firul Prisăcinei, c-un cuplu de mais-oui-oui, doi franțuji călare fiecare pe câte-un cal uriaș – n-au nicio legătură ăștia de munte cu mârțoagele noastre de câmpie – veneau de la vreun soi de ceva organizat chiar în sat. Clar, nu la prima lor experiență, la cât de fibroși erau amândoi, la cât de arși de soare și la cât de-nseninați.

Spre Ciumerna

Satul Prisăcina – cătunul Prisăcina – e singurul ce-arată oarecum a sat, adică având casele mai aropiate-ntre ele. Este deosebit și ca localizare propriu-zisă, într-o depresiune intramontană nu foate diferită de Comandău, în schimb mai redusă ca suprafață, mai denivelată și mai strâns ținută de munții din jur.

Rămășițe de fundație

Cu titlu de prevenție, am căutat să ne umplem sticlele de apă la ultima casă pe dreapta, înainte de-a ieși din sat pe-o uliță fantomă ce mărginește un imaș. Deși părea locuită, n-a răspuns nimeni și nici noi n-am insistat. Ne-am mulțumit cu niște mere tare gustoase, mici, un pic viermănoase și foarte acrișoare.

La cum se prezintă situația-n teren, traseul marcat pentru șaua Prislop se-nfățișează ca un vechi drum ce lega, prin șaua Ciumerna, Prisăcina de Bogâltin, dincolo de munte, orientat la Nord-Est. Odată, demult, căci a fost șters din teren până-ntr-acolo încât, aproape de șa, abia se mai ghicește.

Ne ridicăm deasupra Pădurii

Ca orice altceva lumesc împovărat de bătrânețe, este și el ciolănos, adus dintr-o parte, cu un pui de tremurici în membre și-un licăr de tristețe metafizică-n ochi; și, în ciuda unei lungi liste de alte beteșuguri, tot urcă, tot încearcă  să-și facă loc în lume și poate se bucură de marcajul proaspăt și de sarcina ușoară de-a purta puținii drumeți avântați.

Poteca virează printre gâlme

Un mic izvor pălit, abia picurând, ne-a răcorit sumar sub șaua Prislop, cu numai cincisprezece minute de ieșirea din pădurea prea zgârcită să dea drumul la soare. În extremitatea nordică a șeii se află o stână, părăsită demult, deci n-am avut vreo problemă de fentat din partea eventualilor clănțăi.

Șaua Ciumerna

Fiind jos, numai 1270 de metri, câteva golfuri de pădure întrepătrund golful alpin și creează pasaje colorate în traverseul pe sub Vârful Cușmița. Dincolo, ca pășind într-o altă lume, s-a deschis o nouă pajiște cu urmele a ceea ce semăna a fundație începută și neterminată. Prea elaborată pentru-a fi un simplu ocol din acela de mai găsești pe munte, cred c-a ar fi vrut să fie o cabană de stână sau ceva.

Izvorul din Culmea Certeju

Se înnora din ce-n ce mai mult și-am grăbit pasul. Octombrie – octombrie, dar cald, nu știi niciodată de unde sare-o furtună. În șaua Ciumerna, doi kilometri mai departe și două sute de metri mai sus, am ajuns în puțin peste patruzeci de minute, având în permanență-n prim plan zidul inexpugnabil ce păzește Crovurile Mehedinților și, la picioare, bucăți din sătucul abia părăsit.

Obârșia Prisăcinei

În doar zece minute, vântul se răcise consinderabil, își întârise greaua frământare și, în afara unui plafon jos de nori, vremea nu dădea alte semne de instabilitate. Înainte ca Banda Roșie să urce sub Vârful Iuții, am început să coborâm în Ineleț pe Culmea Certeju, ghidați de Punctul Roșu.

Vârful Știvuța

Am mai mers o bucată de vreme deasupra etajului forestier, admirând configurația de văi și muchii secundare succedate la picioarele noastre. Înfometați, ne-am mâncat ultimele sandvișuri lângă un mic și foarte fotogenic izvoraș, nu departe de obârșia Prisăcinei, ea însăși – o mână de vinișoare timide, împădurite – abia sărutând poteca.

Sălaș deasupra Inelețului

Lăsând în urmă Vârfetul Știvuța, întrarăm iarași în pădure și, ca rezultat al unei splendinde coborâri prin frunze foșnitoare, iată-ne deasupra Inelețului, stând e vorbă cu o drumeață solitară, în tovărășia unui sălaș părăsit, jumate piatră, jumate scândură, ciuruit de timpuri și de timp. Până ne-am despărțit, s-a-nseninat iar.

Ciupercuțe

Din relaxare ori neatenție, am mermelit poteca și-am tăiat-o otova printr-un lan de porumb în spatele căruia se-ntrezărea un drumeag potrivit cu intențiile noastre. Am cerut omului ce-l muncea indicații și ne-a confirmat presupunerea. Mai jos, avea o măsuță cu o cutie de brânză, o cutie cu bani, un cuțit, un cântar și sacoșele. Cine dorea, își punea brânză, și-o cântărea și lăsa banii. Fiind delicioasă, am cumpărat și noi.

De-ale omului și de-ale Domnului

Speram să ne-ncheiem plimbarea cu silueta spumoasă a cacadei Ogașul Ineleț. Ar fi trebuit s-o vedem prăvălindu-se de pe stâncă, peste un cot strâns al potecii, într-un, ei bine, ogaș. În schimb, erau, vai, ambele seci, apa nemaiavând chef să-și tocească limba. Din fericire, fu singura dezamăgire într-o zi altminteri fără cusur.

Un dulăpior în aer liber

Pentru alții, fu mai neplăcută, încheiată la spital: o domnișoară dintr-un grup mai jos de noi a alunecat urât pe-un pietroi și și-a sucit glezna sau poate mai rău. A fost nevoie de intervenția Salvamontului, fiind evacuată cu ambulanța.

Cât timp au forfotit pe marginea șoselei, ne-am schimbat, am scos primusul, am făcut un nes și-am executat sumar restul proviziilor. Întorsei Nărăvașa, și-am tors-o ca pe-o pisicuță până-n Târgu Jiu. Luarăm o pauză lungă și, pe la ora nouă, am pornit iar, evitând astfel aglomerația.