Proaspăt încălziți pe margine, sutașii Lumii Bune ® taman ce-ncepură iar a da drumul tunurilor cu spume, fiere, venin, vitriol, malahie intelectuală și aroganță, reglate la nivel maxim și-ndreptate spre cine n-a votat cum trebuie, util, rațional, cerebral, educat, judicios, chibzuit, cu intelectul și nu afectul. Totul, desigur, în zăngănit de rozete, trotinete și feact-cieching.
Model de guvernare pe plăcuțe suedeze
Căci, nu-i așa, este o concluzie apriorică dezbaterii faptul că, între Alb și Negru, trebuie să fii cu Albul, nu cu Negrul. Însă dacă Albul e de fapt doar vopsit în alb, iar pe dedesubt tot negru e? Și, ca o apreciere personală, dacă e să-ți faci prăvălie curul se pot găsi mulți stăpâni și alții decât Alb și Negru.
În orice caz, trebuie să-mi scot semnul mirării din sertar, unde-l țin împachetat și uns cu uleiuri parfumate, să-l pun lângă semnul întrebării și să lansez o întrebare oarecum de mirare: adică există noțiunea de vot cerebral? Pasă-mi-te partea cerebrală ar fi că dacă nu votezi cu Albul vine peste tine Negrul sau ceva.
În tot decorul rațional, mie-mi miroase a foarte familiară pornografie – aceeași pusă-n operă de Lumea Educată ® (cu succes limitat) și-n dileala colectivă de curând. Bag de seamă c-au stat prea mult să buchisească Aristoplatoni sau ecuații diferențiale ca să mai citească și povestea lui Petrică și-a lupașinului. Și-mi pare rău să fiu tocmai eu cel care le strică plăcerea lecturii: s-a terminat prost pentru Petrică și foarte bine pentru lup.
Mai precis noțiunea de-a putea concepe un argument rațional menit să convingă definitiv o majoritate electorală, adică practic milioane de oameni diferiți, cu interese de multe ori opuse, din locuri variate, fiecare loc cu propriile probleme. Nu cred ca-n asemenea negociere en-masse poti visa la izbândă altfel decât prin pârghii emoționale, dacă există vreo negociere care să NU fie măcar facilitată de factorul emoțional.
Și dacă ar exista, de unde atâta-ncredere-n stabilitatea comportamentului chipurile-rațional? S-aruncam bunăoară o privire către oameni ce se cred din cale-afară de raționali, cerebrali, informați (fie un atribut pozitiv, ei îl au): e suficient să te-atingi de vacile lor sfinte, oricare-ar fi ele, c-o satiră bine-țintită, si au să faca spume sentimentale cu aceeași intensitate cu care funcționa comportamentul lor vezi-Doamne-rational înainte. Iar dacă raționamentul ăla e așa solid, cum se face că trei cuvinte-l dau pe om cu roatele-n sus?
Recunosc, sunt vinovat, îmi place de multe ori să mă delectez cu astfel de trufandale, însă maestru emerit până acum mi se pare – și nu-mi convine s-o recunosc – Eftimie. Personal îl socot un soi de talent irosit, dar… pe de o parte e treaba lui și, pe de altă parte, e de admirat cum din trei cuvinte produce un AVC colectiv.
La fel de emoțional a fost și substratul din recent-încheiata-n-aer pandemie, când Oameni de Bine ®, Oameni Educați ®, odată eliberați de povara de-a gândi, explicau c-o cerebralitate compulsivă de ce trebuie să fie excluși din societate și trimiși să moară de foame cei vinovați că nu acceptau la fel de necondiționat rațional argumentele pentru măsurile luate spre binele lor.
A fost atunci răspândit ca râia conceptul de credință în știință. O idee foarte interesantă și surprinzătoare, chiar insuficient analizată: iată credința – un concept ce ține, într-un fel, de-un anumit act sufletesc de-a crede-n imposibil (orice-ar însemna aceasta, de altfel, o trăsătură admirabilă și absolut necesară) – pusă-n slujba unei modalități foarte reci și calculate de cercetare și chestionare a realității.
Mai mult ca sigur că asocierea nu s-a produs cu ideea de știință-n sine, ci cu sentimentul specific epocii că știința ne va mântui de limitările noastre omenești – boli, beteșuguri mentale, poate-n ultimă instanță moarte ori măcar o sută de ani acolo-n plus. A contrazice știința a devenit, atacând drept consecință speranțele puse-ntrânsa, un act de blasfemie ce-a stârnit enorm de multă emoție-n Lumea Bună și Educată ®.
Revenind, trebuie să ne punem întrebarea: oare contextul prezintă oportunitatea unui vot util? Dacă schițezi fiecărui candidat un portret minim, adică atribuind minime adnotări personale, pur și simplu descriindu-l, ajungi repede și-abrupt la concluzia că nu poate fi vorba de-un vot rațional, nu poate fi vorba nici măcar de-un vot util. Astfel că, oricum ai da-o, oricine susține că a votat util sau rațional sau ce trebuie, de fapt tot emoțional a votat:
– unii ca o ieșire de năduf nu doar la adresa clasei politice, ci și a Soțietății Țivilizate și Educate™ ce i-a-mproșcat în trei schimburi c-o selecție din cele mai fetide lături din câte-au existat până acum în relațiile inter-umane;
– alții, adică pârâta de mai sus, ca o contrapartidă a plebei-pleavă ce le amenință traiul pro-Albean ăla bun, stabil și democratic.
Vot cerebral, e bună asta, trebuie s-o notez. Iar pentru cei fierți pe aproapele lor până-ntr-acolo încât vor să le ridice dreptul la vot fiindcă nu l-au exercitat conform celor scrise-ntre labiile Albulei von der Neger, aș vrea să amintesc cele transmise peste veacuri lui Platon de către Machiavelli (în Principele, folosind mai multe și mai elegante cuvinte, eu doar condensez pentru Oamenii Faini, Buni și Educați ™): Marcia nel mio cazzo.
Și știți ce-i cu adevărat ironic? Că simt cum așa zisul candidat extremist și pro-Negrean ar putea fi dispus la o adică să pună-n operă multe compromisuri favorabile pro-Albenilor, bunăoară să devină peste noapte un soi de vasal obedient al hoaștelor ce manipulează Urzeala Ovarelor din Orașul Luminilor Oarecum Albe Și Nu Negre.
–
PS: Evident, conform raționamentului unuia din popoglobaliștii de frunte, acel – sic! – profesor de sănătate publică în trup de chewbacca alergic la apă și săpun (dă Ku-Kloozh-Klanpoca niște specimene-n spațiul public de numa’-numa’), cum știm că toate astea sunt bune? Pentru că supără teribil de mult foarte multă lume.