M-am săturat de somn pe la șapte și un sfert și când zic săturat înseamnă că, de-aș mai fi dormit, aș fi început să obosesc la loc. Pe de altă parte, nici nu m-am grăbit cu rutina matinală întrucât, valea fiind orientată Nord-Sud, soarele pătrunde greu, deci corturile se usucă tare-anevoios.

Râul Șes și una din zonele sale plate

În schimb, am luat la pas valea ce ne găzduia în mica sa zănoagă seacă, adică fără lac, nu și fără apă: la lumina zilei am găsit alte două izvoare și un teren în general mlăștinos pe fondul declivității reduse-n partea superioară. Inițial am crezut că aici este obârșia Stârminosului, însă m-am înșelat: este într-o căldărușa înfrățită cu aceasta, separată printr-un mic crac, imediat la Vest.

În jurul taberei

După un ceas de bălăureală s-a-ntețit activitatea-n tabără și, trezindu-se din somn și foamea ce dormise mai mult ca mine, mi-am pregătit două porții de lapte cu cereale, urmate de-un număr nespecificat de lingurițe cu miere – așa cum am tot spus, un înlocuitor eficient pentru toate suplimentele energizante ori proteinizante.

Firișoare de apă într-o zonă mlăștinoasă

Am evacuat cortul, l-am șters în câteva rânduri cu prosoape de hârtie și l-am lăsat complet deschis pentru a se ventila cât mai bine. Îmi era clar că până-n ora prânzului nu se va fi uscat oricum, dar măcar să fie cât mai puțin umed când îl voi împacheta. Desigur, am udat întreg efortul cu două căni umplute ochi cu Amigo, cea mai potrivită cafea pentru zonele alpine.

Pe versantul acesta am coborât în ajun

Pe la unsprezece fără un sfert ne-am pornit la drum printr-o ferestruică ce dă-n culme, într-o înșeuare îngustă unde-a eșuat o baltă ce seamănă c-un ochi de bou și dă-n răscol în două sensuri: atât la Nord, cât și la Sud. Doar un pic mai jos, făcând un cot de aproximativ 90 de grade, se afla albia Râului Șes.

Bazinul său alpin are puțin peste 10 km – de sub Vârful Godeanu de unde izvorăște (aproximativ 2000 m) până la intrarea-n pădure – și o diferență de nivel de aproximativ 500 m, descriind el însuși un soi de început de spirală și sculptând între masivii din jur o zonă depresionară circulară tulburată doar de culmea secundară desprinsă din Godeanu și continuată înspre Vest până întâlnește albia râului.

Spre șaua Iezer

Între cotele 1400 și 1700 se poate observa cum panta-i semnificativ redusă, zone marcate-n teren printr-o eroziune mai degrabă orizontală decât pe verticală. Sectorul acesta este evidențiat în mod deosebit ca o suprafață de eroziune (intuitiv, totuși, întregul areal circular ar putea fi luat în calcul ca atare), similară cu platforma Borăscu, dismilară totuși prin aceea că-i mult mai denivelată.

Se vede Stâna Iezer

Dincolo de unicitatea râului în relieful oricum extrem de variat al României, bogăția peisagistică pusă-n operă pe un ring atât de mic – măsurat grosier la creastă: un perimetru de 18.5 km și o suprafață de 20 km² – merită poate mai mult decât ziua dedicată de noi; măcar a fost o zi întreagă și-am rămas și peste noapte. Dar știți cum e: când am dormit prima oară pe malurile sale îmi doream măcar o zi; mă declar, deci, de pe-acum pe deplin mulțumit.

Sălașul

Încadrarea noastră, dorința de-a ajunge ziua următoare pe Borăscu și configurația locului au necesitat continuarea-n aval, țiind îndeaproape cursul apei până lângă lacul și stâna Iezer, una din cele cinci numărate de mine la vedere, terenul făcând posibilă și dezvoltarea unei rețele pricopsite de drumuri de acces auto în toate direcțiile. Practic, o vivace metropolă pastorală.

Lacul Iezer

Un început perfect de zi, cu doi kilometri de fals plat, nici frig, nici cald, nici soare, nici înnorat, cu izvorașe la fiecare pas și neștiind încotro să-ntorci capul să zgâieștii ochii mai degrabă: caută dom’le motiv de mulțumire-n șesul ăsta mare și prinde-l dacă poți.

Foarte aproape de lacul Iezer – așezat și bine-împachetat într-o șa căreia nu-i găsesc numele, deci am să pariez tot pe… Iezer – a rămas un bordei durat parțial din piatră. Oamenii întâlniți acolo ne-au zis că a fost folosit de rezistența anticomunistă din Godenau, unui din ei adăugând că taman ce venise cu câteva lumânări de-aprins căci dintre cei adăpostiți în trecut unul i-a fost rudă.

Pe deasupra Râului Șes

Lacul în sine este parțial colmatat și acoperit de vegetație specifică: valori europene, oameni faini, voturi corecte și alte elemente parzitare. Dar unde-i Eugen? L-am pierdut pe Eugen, ori potate el ne-a pierdut pe noi. Oricum ar fi, nu mai era. Am continuat urcușul cu grijă, căutându-l de prisos cu privirea. Nicăieri. După ce degajarăm un cârd de câini agresiv păzit de câteva oi, ne oprirăm locului să-l așteptăm.

Șaula Mlăcile și Obârșia Hidegului în plan secund

La o sută douăzeci și cinci de bâte ciobănești de noi, suficient cât să nu-i vedem trăsăturile feței asprite de aerul și soarele pajiștilor alpine, un cioban se odihnea. Se tot ridica-n capul oaselor, se uita mirat spre noi, ne uitam și noi mirați că n-avea oi, apoi se pune iar pe odihnă. Să fi fost nu mai mult de-o jumătate de oră de când ne-am oprit când se ridică brusc în capul oaselor, veni un pic spre noi și se răsti:

– Da’ ce dracu’ tot faceți mă acolo, că mi s-a stricat laptele de când v-aștept.

Confluența Mlăcile – Râul Șes

Mă uit la Renato, Renato la mine și ne-apropiem râzând. Din păcate, Eugen, în loc să facă singurul lucru logic, adică o caterincă sănătoasă, nu mai contenea cu bodogănelile; până când i-am tăiat-o:

– Bre, dacă noi am fost bătuți în cap ca berbecele la coaie că nu ne-am gândit că ești tu, apăi nici tu nu te-ai lăsat mai presus; și-apoi de unde să știm noi de la distanță ce-ai tu-n cap sau dacă, într-adevăr, ai ceva.

Râul Șes, detaliu

Și se făcu liniște și ne reluarăm drumul de-a lungul Râului Șes, acum deasupra: din Șaua Iezer, pe unde bag de seamă că-i punctul principal de acces, se desprind multiple drumeaguri, inclusiv unul ce urcă și-apoi mere-n coastă deservind două stâne. De-aici, firul apei, înghesuit între coline abrupte, nu prea se vede. Se vede, în schimb, platforma sa per ansamblu, deci un complement tare potrivit.

Colțani pe Râul Șes

Merserăm așa până-n șaua Mlăcile, ori Cincazu, nume cu mult mai plăcut. Factual, însă, Mlăcile este mult mai bun. O mlacă înseamnă băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc ori din șa izvorăște un afluent de stânga al Râului Șes, numit tot Mlăcile, cu izvoare multe și mici, subțirel în debit și leneș în pantă, ce dă naștere unei suprafețe mlăștinoase prin care numaidecât clefăi cu bocancii de nu ești atent.

La Nord-Vest se află Vârful Țarcu, iar la Nordul curat o mică depresiune izolată ce-i de fapt Obârșia Hidegului (ori Pârâul Rece, dacă vreți).  Că tot veni vorba, pe acolo coboară marcajul Punctul Roșu din Șaua Șuculețului aflată-n culmea principală a Munților Țarcu, iar din albia râului urcă la loc pe sub Vârful Tucila până pe Vârful Godeanu.

Urcând spre Tucila

Marcajul e parcimonios, dar orientarea nu e dificilă decât pe timp de ceață: la traversarea firului apei trebuie brodită încadrarea, iar pe culme, deși traseul se aliniază de la un puct încolo cu un drum bine definit, trebuie avut grijă la ramificații.

Valea Râului Șes la intrarea-n pădure

Pe mal, înainte de-a purcede cu urcușul final, ne-am oprit pentru-a pune la cale toate cele omenești. Zona e foarte bună pentru pauză, răspunsul la acea dorință ce-o avem cu toții câteodată: aș vrea să apăs pe-un buton și să dispar măcar jumătate de oră. Ei bine, ăsta-i locul.

Drumeagul de culme, vârful Godeanu-n plan secund

În termeni practici, există și câțiva colțani stâncoși unde, păzit de soare, poți sta senin de vorbă cu sufletul tău. Nu recomand, însă, aprovizionarea cu apă fără pastile de purificare, întrucât umblă prea multe turme de oi în aval.

Râul Șes aproape de izvoare

Urcarăm, așadar, cătănește pe culmea secundară amintită sumar mai sus: mai întâi pe un mic turn natural cu țugui de minaret, apoi pe-un drumeag de tractor, urmat îndeaproape de marcaj, cu excepția câtorva scurte pasaje. Fu singura urcare serioasă a zilei, sub un soare suficient de bicisnic cât să sfideze giulgiul de nori c-o arșiță stăruitoare, reclamând prudența unei mâneci lungi și-o cheltuială suplimentară de efort.

Nu le-am rupt

Cum ziua de ieri fu lungă, pe cea de azi o tunserăm de moț și, la șapte fără un sfert seara, ne dădurăm de vale pe Râul Șes în loc să urcăm pe vârf. Mai jos de obârșia sa albia se lărgește binișor și formează mici terase naturale cu elevație mulțumitoare. Mai formează și mici cascade și-am putut delimita foarte bine zonele de aprovizionare cu apă, de igienă a veselei și de igienă personală.

Tabăra de seară

Am așezat corturile pe o asemenea terasă, ferită foarte bine de un mal de pământ, având în față înșeuarea ascuțită de pe Banda Roșie. Pentru amatorii de apusuri cu mantinela, ochii pe ea ca pe butelia galbenă: nu veți vedea soarele, dar, prin alaiul de lumini și umbre, îi veți ghici intenția și existența.

Fanta de lumină

Așezați turcește lângă corturi, schimbarăm gustări, apoi ne retrăserăm fiecare-n adăpost. Scosei cartea și recitii paginile din ajun că nu mai țineam minte nimic.