Grăiește o vorbă din bătrâni că, atunci când e să ai ghinion, dai de cuie și-n pizdă. În schimb, se zice mai rar (și mai mult șuierat decât vorbit) că, atunci când e să-ți iasă, îți iese vrei, nu vrei. Astfel, ca și cum aș fi avut gura aurită, acel râmâne pe-altădată a dat peste mine prin intermediul lui Renato, cu ideea șugubeață a unei drumeții de șapte zile prin Godeanu, atingând cam toate dorurile mele sufletești ridicate-nspre culmile adevăratului centru al Țării.
Chiar șapte zile nu aveam, dar de patru tot m-am putut scotoci prin buzunare. L-am sunat, am renegociat traseul astfel încât să putem acoperi-n primele zile anumite părți și-a rămas să merg cu ei de Sâmbătă până Marți, urmând să urcăm pe cracul Oslea Românească. Desigur, în practică sunt doar două încadrări fezabile: una la Est de pasul Jiu-Cerna, de la Câmpușel, alta cea de față, cu plecare din Cerna-Sat.
Valea Cernei, deasupra Cerna-Sat
El mai venea cu un prieten – Eugen – și ne-am întâlnit, cu câteva regrupări pe traseu, direct dincolo de Cerna-Sat, lângă Cheile Corcoaiei. Am să profit de ocazie pentru a mă văita temeinic de starea jalnică a DN66A între DN67D și Cerna-Sat și a promite să nu mai spui, ca ultima oară, că mai rău nu se poate, căci nu doar că s-a putut mai rău, ci era să și rămân de două ori împotmolit. Noroc că Nărăvașa mea știe să meargă mai bine decât știu eu s-o conduc.
Cerna-Sat
Așa bătaie de joc este atât de greu de pus în operă încât cred că-i vorba de har și perseverență deopotrivă, mai degrabă decât nepăsare, fie și intenționată. Cred sincer că acolo există echipe cu scop anume trasat – și urmărit corespunzător prin indicatori de performanță – de-a strica drumul.
Un sălaș uitat
Speram să-i găsesc pe cei doi apicultori unde-am tras mașina și-am fost frumos omeniți ultima oară, însă acum terenul era pustiu și năpădit de buruieni. Ca și atunci, ne aflam sub semnul ploii ce n-a mai venit chiar imediat, ci abia-n ultima zi și-a venit bine de tot și tot ca o mulțumire.
Poteca de acces, fostă drum, în schimb a fost desțelenită și nivelată cu buldozerul, fiindu-ne, drept consecință, mult mai ușor să-l urmăm cu și mai puține marcaje, pe un urcuș mult mai greu per total, căci n-am mai fost răcoriți de ploaie, doar sufocați de umiditatea și căldura scăpate probabil dintr-o fisură a unei țevi de termoficare din colhozul lui Șeitan.
Aproape de stână
Și ca să dau fenomenului o dimensiune plastică, închipuiți-vă că-mi percepeam mișcarea propriului corp mai mult asemănătoare unduirii aerului ce fierbe deasupra asfaltului decât ca o chestie legată, fermă și armonioasă; motiv întemeiat, apropo, de-a mă felicita și-acum pentru inspirația de-a pleca la mine cu trei litri de apă, deoarece, dragi prietini mâncători de pizza peste puterile voastre de cumpărare, am băut precum un cal hăituit pe ogoare.
Stâna de pe Oslea Românească
Ne-am oprit des și nu mă plâng. Îmi place aici pe Oslea Românească, este un crac pentru care trebuie să muncești onest. Și poate că-i una din urcările reușite din toate câte duc pe culme, toate lungi; e drept, fără a te lăsa rece, nu impresionează musai prin avutul său – ceva dotă are, chit că n-are multă – ci, prin bogăția celor dedesubt și celor de deasupra, naște lungi speranțe narcotizante.
Lăsăm stâna-n urmă
Și mai are timp, un timp simultan dilatat și contractat, cu secunde cântărind ca ore, însă ele scurg pe-ascuns repede și plăcut și, taman când crezi că te poți întinde oricât, te și mușcă-nserarea din poponeț și te-ndeamnă să grăbești pasul. Tocmai de aceea, deși se zice că a doua oară când faci un drum pare mai rapid, aici nu fu cazul.
Piatra Mare a Cloșanilor
Și, fiindcă-i doar bătrână, nu baboanță, mai are o stână veche din bârne, găurită de vreme și cârpită cum s-a putut, păcat că-i neglijată de proprietari, acățată numaidecât deasupra pădurii. Când ajunserăm la dânsa, nu se-ntorsese încă nimeni; ultima oară găsisem ciobanii la mulsul oilor, dar poate că ploaia i-o fi gonit mai devreme de pe pajiște, căci de oră, ei bine, cam tot aia era.
Obârșia Curmezișei
Am ținut, pe când ne reumpleam bidoanele la izvor, un mic sfat. Subiectul: stăm aici ori continuăm până-n șaua Olanele, de unde se putea lesne coborî și planta bivuacul la Râu-Șes. Sau, mai pe scurt, aci sau sub culme unde se mai putea afla niște apă. Eugen voia aici. Eu și Renato voiam să mai tragem un pic; în definitiv, două zile pentru încadrare ar fi fost cam mult.
În coastă
Fiindcă povestea nu se termină aici, decizia-i limpede: pe sub norii ce se-aplecau cu atât de multă curiozitate asupra noastră încât uneori păreau că vor să puie degetul să ne pipăie, pe lângă stâna cu locatarii lipsă, pe deasupra obârșiei Curmezișei, de unde cărarea se-nscrie-n coasta Oslei, ne continuarăm ascensiunea.
Cocoașe
După stână-i un urcuș mai abrupt, iar din dreptul izvorarelor Curmezișei, se mai domolește, adică-i doar relativ domol, nicidecum absolut domol, întrucât, nu-i așa, totu-i relativ. Apa de la stână fu și ea de mare ajutor, în primul rând pur și simplu pentru că fu, în al doilea rând pentru că fu chiar rece și cea mai limpede ilustrare-a noțiunii de apă dulce.
Multe cocoașe
Înainte de ieșirea-n culmea principală, în amintita șa Olanele, se face o buclă subțire la dreapta, apoi una mai lungă și mai pronunțată la stânga. Obosit, m-am entuziasmat prea devreme și-am apucat o potecă greșită, ajungând în schimb în căldarea din stânga noastră. Lipsa marcajului nu mi-a dat de gândit din simplul motiv că oricum este rar, iar mic crac a obturat vizibilitatea până când o fost prea târziu.
Nu știm încă, dar pe-acolo o s-ajungem
Tot din cauza oboselii, n-am mai îndrăznit să propun la modul serios să ne-ntoarcem și să urcăm la loc, ceea ce nu m-a-mpiedicat s-o fac în glumă atunci când ne-am regrupat cu Eugen pe la jumătatea greșelii. Nu vă povestesc reacția și mă cam simt vinovat pentru o așa dovadă de cruzime din partea mea. Bref e că, încet și cu grijă – oboseala nu-ngăduie iuțeala nici la vale – urmarăm poteca până-n fundul văii.
Încotro?
Adevărul e c-a ieșit cel puțin la fel de bine: căldărușa este brăzdată de câteva izvoare timid șopăcăitoare ale căror debite se unesc și nasc pârâul Stârminosu (de ce-i zice-așa nu știu, că nu-i nimic stâncos nici țuguiat în cât poți cuprinde cu privirea-n valea sa), loc de cort era (chit că plin de gropșoare mari cam cât unul până la trei pumni, acoperite cu iarbă proaspătă și căcăreze tari, dar și căcăreze moi) și, în extremitatea Nord-Vestică, se ghicea o mică fereastră spre culme, deci nu mai eram constrânși să ne-ntoarcem nici măcar a doua zi.
Valea Groapa Balmoșului
Până să se lase bezna și cu ea gerul, m-am la unul din izvoare, m-am spălat și mi-am făcut plinul de apă. Odată toaletat, după sumare căutări, având în vedere că nu puteam afla loc fără căcăreze, am ales, în schimb, unul cu și mai multe căcăreze, știind din experiențe anterioare că țin de frig și că-s, în general, saltele foarte reușite.
Valea Stârminosului
În tot acel labirint de minicratere mi-am găsit cu greu o poziție bună, mi-am scos cartea și-am citit până când creierul, atât cât am și trebuiește omului prost, fără să mai îmi ceară părerea, a tras singur la depou. M-am trezit pe la trei dimineața, am șters cartea de bale, am stins lanterna, m-am mai foit un pic, am dat o bășină cu reverberații cosmice și-am adormit pe deplin mulțumit.
Valea Stârminosului