Pe la mijloc de aprilie, anul trecut (2021 în termeni absoluți), pe vreme când încă plopul făcea pere și răchita micșunele, cand nerecunoscuta valoare de talie mondială din cadrul partidului de naziști refuzați la export a debitat trăznaia din titlu, ne-am gândit că, pentru masă, n-ar strica o gâscă grasă.

Mazdronea, uăi

În cazul nostru, gâsca în cauză, pur metaforică, dar fără doar și poate grasă, a fost Valea Cernei. Acu, poate că e cam târziu pentru genul acesta de adnotări cu parapon, dar, nu-ncape vorbă, ticăloșia nu-i mai mică doar că locul a-nverzit iar deasupra ei.

Dar nu doar spiritul de frondă m-a făcut să umplu portbagajul cu cele necesare exercitării mobilității excesive și s-o șterg spre Herculane, ci și o oarecare înclinare sufletească, ce se naște-n sufletul omului cu fiecare primăvară.

Un punct de belvedere la intrarea-n Cheile Țeșnei

De fapt, este un puhoi de trăiri: puhoaiele primăverii nu spală doar sinusurile munților, ci și cele sufletești de ultimele fărâme din leșul iernii. Zile crescânde nasc speranțe trepidante, imbold de explorare, dorință nestăvilită de-mpreunare și, în general o energie vitală atotcuprinzătoare umple fiecare vinișoară din trup și, mai ales, din suflet.

Abrupt însorit, dar răcoros

Nu am înțeles niciodată noțiunea de astenie de primăvară și nici n-am experimentat-o. M-am gândit mereu că poate ar fi o inabilitate nativă de-a face față atâtor transformări, că sufletul iese din matcă și fertilizează toată lunca, dar și spală și ia cu sine ce nu e bine și ferm ancorat sau ce-i unde n-ar trebui să fie și, poate, uneori corpul nu face față. Că așa se zice: dă-i matcă largă sufletului și el nu va mai fi tulbure.

Așadar, sâmbătă dimineață, plecați devreme fiind, motorul făcea sub capotă – urcând și coborând deja Mazdronea – precum dracii lui Pușkin (dar nu la fel de rău ca jarcaleții progresiști, adevărați stâlpi în tripoul raționalismului religios):

Zbiară parcă-s la aman…
Se mărit-o vrăjitoare?
Îl îngroapă pe Satan?

Un loc de belvedere, cam pe unde și-a-nțărcat dracul puii

Și, deși îmi place să simt terenul, cum s-ar zice, să merg muncitorește, de data asta era mai potrivit un amestec (sau mai degrabă un decoct) de jumi poezie, juma cășărie și încă o jumătate efort bătrânesc. Nu m-am împleticit la calcul, așa să știți, a ieșit bine; aici este într-adevăr iezlea sufletului, unde poți sparge-ntregul în trei jumătăți și-ți mai rămâne și de-ntors.

Floricele pe câmpii și alte asemenea

Cheile Țășnei

Numai bună de plimbat era vremea, chiar dacă vegetația încă se năzurea un pic, încă se lăsa așteptată. Ce să mai, lăsarăm mașina la Motel Dumbravă și am zis hai să facem Cheile Țășnei pentru prima zi, căci ultima oara când am fost pe acolo coborâsem la frontală, iar nevastă-mea, deși traseul dinspre Pietrele Albe a fost valabil, nu se bucurase de improvizație decât pe jumătate.

Am trecut pe lângă un cuplu afabil, dar oarecum bizar: soția era elementul activ, improvizator, vivace, ba chiar se ghicea și o zvăpăiere deșuchiata, șlefuită de vreme și nu prea, iar el, elementul mai mult sau mai puțin stabilizator (dar în care sufla din când în când și duhul împotrivirii), cel puțin pentru ea.

O mostră de voință, adică să sapi așa ceva, nu să mergi pur și simplu

Pe lânga lipsa electoral majoritară a vegetației se remarca și lipsa lipsei apei din matcă, lipsă care nu mi-a lipsit acum așa cum ne-a lipsit prezența de cu aproximativ doi ani înainte, când ziceam ca mai trecusem o data pe acolo. Apoi, un alt element diferențiator, evident, faptul că am putut vedea efectiv peisajul, unde mai înainte doar îl ghicisem.

O cafeluță, o biscuite?

Iar despre peisaj… este de fiecare dată dificil de vorbit, pentru că mereu ce ai de spus este-n strânsă legătură cu starea sufletească și a fi deschis despre așa ceva este în egală măsură necesar și periculos. Iar să vorbești despre câte curbe, câte pietre, câte cifre despuiete, ce rost are? Se schimbă oricum și nu-nseamnă nimic!

Necesar pentru că întotdeauna prisosul prinosului venit din contemplare se cere împărtășit; atare privit, parcă-nțeleg exaltarea lui Vlahuță din România Pitorească, mai ales raportat la spiritul vremii: poate că, în definitiv, am fost cam nedrept cu el.

La fereală

Periculos deoarece, în definitiv, odată ce te apuci să povestești renunți la ceva ce-i doar al tău. Pe de altă parte, apucăturile manifeste sunt și ele ca un drog și ajungi în cele din urmă să nu mai ai niciun secret, nicio idee coaptă complet în capul tău. Și, astfel, fără să-ți dai seama, ajungi un flibustier al bunului simț, ajungi, deci, semnalatnic și salvatnic de probleme sociale și de mediu.

Ceva mai sus, până-n moară

V-am prevenit doar, privitor la tușele cu parapon, deci nu puteți să-mi înfierați divagările care, privite mai atent, nici măcar nu sunt divagări, ci fac parte dintr-o idee mai largă. Care-o fi aia, lăsăm ca exercițiu pentru cititor.

Și, deși am tot evitat, preț de patru paragrafe, tot aici am ajuns: trebuie să vorbesc despre ce am văzut. Și poate vă așteptați la ceva poetic – landșaftul cu siguranță o reclamă, însă prima reacție a fost fix contrariul: precum ardeleanul care, la Paris aflându-se, își dădu clopul pe spate și, din străfundurile neguroase ale graiului uman exclamă: ai să-mi bag pula, așa făcui și eu. Ba chiar aveam debla obrocită sub ceva ce aducea cu un clop, dar subțire, sintetic și mai turtit – un soi degenerat de neoclop.

E jos, dar pare sus. Munții-s mici, dar au dimensiuni umane.

Cheile, în general, au o dimensiune umană: apa, precum omul, și-a croit drum spre câmpie; apa din negurile de piatră ale munților spre întinsul câmpiilor, iar omul din negurile agitate ale conștiinței primordiale spre câmpiile deschise ale cunoașterii. Ceea ce, dacă ne gândim atent, nu este mereu cel mai bun lucru, nici pentru apă, nici pentru om.

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă

Însă Cheile Țășnei, în mod particular, îmbină cele două istorii, căci omul și-a croit anume cu ce-o fi având atunci – dalta și focul – cărare suspendată prin dânsele, pentru a putea urca și coborî după bunul plac. Pinii negri de Banat, și ei niște metamorfoze-ale-ncăpățânării rectilinii de-a supraviețui în cotloane de stâncă unde pământul se strânge cu mare parcimonie, se uită de sus, admirativ.

Pe lângă dânșii, la fel de dornice de viață, mănunchiuri de flori răsăriseră dintre unele pietre pieptănate cu mai multă dărnicie de soare. Ne-am apropiat de ele cu vădită emoție; arătări insolite, invită să le mângâi, mai ales când sunt singurele pete de movaliu, roșiatic, gălbeziu mânjite printre-atâta cenușiu impunător.

Moara dracilor, adăpată de această cascadă rece

După un sector îngust și lin, pe lângă care străjuiesc tufe de arbuști, peste care vegheaza niște copaci de o dimensiune indecisă, peste care, mai departe, stau geană doi pereți de cremene, peste care, în sfârșit, stau călare pini răzleți, mai sus, așadar, de tot acest lanț al slăbiciunilor, pe unde poteca se ridică iar, dar doar ușor, deasupra apei, pe malul stâng, se află o moară de apă proaspăt reconstruită, cu un jgheab tras dinspre o cascadă ce sparge discret liniștea poienii cu un murmur mononton: moara dracilor, cum îi zice, dovadă că aici dracul nu doar și-a-nțărcat copiii, ci a și venit să le macine de mâncare.

Să trăim și trupește, zic

Și mai sus, o stână, activă, mică, dar unde încă nu urcase nimeni. Cum vii de vale dinspre Pietrele Albe și cum urci dinspre șosea, ciobanii de acolo au pus tot felul de afișe prin care îmbie la o vizită întru slăvirea stomacului, căci, de, avem o viață și trupește. Și am îngrijit și de trup, fix acolo, dar doar din ce aveam la pachet.

Și pentru că mâncatul în sine se face cu gura și nu cu mintea, deci gura este ocupată, iar mintea nu și trebuie să-i dai ceva de făcut, mă amuzam întrucâtva de aerul vag heteroclit al sălașului:  în stânga intrării erau agățate un polonic, un felinar și o rachetă de zăpadă; în dreapta, câteva icoane cu Arsenie Boca și un pistol cu apă.

La stână

Fiind totuși abia Aprilie, s-a lăsat rapid rece, așa că am strâns repede și ne-am dat înapoi la vale. Pe retur, ne-am întâlnit cu același cuplu, care zăbovize mai jos, mai în aval de moara de apă. Ne-am întors împreună la mașini și, noi, mai departe, la gazdele noastre.

Astra cinzeca

Întru încheierea zilei, și fiindcă era de rigeur pe atunci, am zis hai să trag și eu niște doze. Am luat frumos un păhărel și am băgat o astra-cinzeca, apoi un rapel, al doilea și, cu titlu preventiv, încă unul. Să fie, că nu se știe niciodată.

Cascada Cociu

A doua zi ne-am suit în mașină și ne-am întors la București, dar mai întâi am zis hai să ne dregem o țâră!  Mai jos de Motel Dumbravă, dar mai sus de Herculane se află intrarea într-un alt traseu, la fel de scurt, nu la fel de spectaculos în sine, dar, enfin, cu deznodământ în contrapunct.

Emoție de primăvară

Astfel, unde drumul face un ac de păr, se pleacă pe punctul roșu, pe la marginea Poienii Cociu. Este abrupt, se gâfâie dimineața după un mic dejun în stil burghez, ceea ce reclamă opriri dese, ceea ce, la rândul său nu e nici pe jumătate rău; tocmai caracterul abrupt dă întregului traseu un aer de amfiteatru bizar într-o pădure primăvăratică, spână.

Ogașul Roșeț, spre Cascada Cociu

Cascada în sine cere de la privitor o serie de exerciții prealabile de gimnastică și mobilitate a grumazului, pentru că, de jos în sus, îți fură privirea și tinde să te atragă printre toți bolovanii prin care se prăvale. Și-i sus, prietene, poate chiar mai sus decât Cascada Cailor, dar cu avantajul că poți vedea aici măcar punctul de unde pleacă, dacă până acolo nu te-a luat cu amețeală sau nu ți-ai scrântit gâtul.

Iar după ce ai ajuns sus cu privirea, după ce ți-ai cumpănit cu grijă micimea observând moțul de pe care se slobozește – tărăgănat și cu stropi ca niște sâni gogoneți – apa, vuietul te readuce frust, brusc la realitatea, pentru o clipă vetustă, din care ai plecat. Și are acest vuiet ceva duios în el, ceva de poveste de iubire încheiată rău.

Cascada Cociu

Cum stăteam eu așa, mă gândeam – așa cum face omul câteodată, otova, fără legătură cu ce vede, parcă ar gândi cu gândul altuia, dar, totodată, ceva foarte personal, foarte intim, strâns legat de forul său interior – că, tocească-și limba cât or vrea diavolii ciuți care cântă prohodul civilizației din partea noastră de lume, où tout est pris à la légère, dar toată sminteala bizantină nu este chiar atât de rea și, în orice caz, nu este complet rea. E un abur de viață care clocotește peste tot și pe care pe afară nu l-am simțit.

Să trăim, zic

Când te lovește necazul aici, te dijmuiește zdravăn, însă, aș zice, măcar nu ai senzația că sufletu-ți băltește de mucegai, nu ți-l revendică nimeni drept o pocitanie morală vrednică de osândit. Deci, e tocmai bine: nici toate ale Dracului, nici toate ale Domnului.

Mobilitatea populației, așadar, ne sperie