M-a rugat maică-mea de curând să-i fac un scăunel care să-l înlocuiască pe cel pe care-l are acum: e cam mic și nu o mai țin mereu genunchii să se așeze ori să se ridice. În plus, deși solid, e oarecum instabil: știți genul, îngust, două picioare cu un mic V decupat pe mijloc în partea de jos și un blat ușor agabaritic în laterale (față de picioare), care se prelinge-n față și-n spate. Frumos, cochet, poate fi vopsit sau băițuit, bine legat, ține o viață.

Man, man, uite-l pe Kewreesh’man

Așadar, mai înalt. Mai înalt înseamnă că, de nu vreau să fie facilitator de berbeleac, trebuie să aibă și o amprentă la sol crescută, adică să fie mai lung și mai lat. Experimentând cu câteva cadre încropite de cherestea, am ajuns la un plus de înălțime de 100 de milimetri și o creștere a lățimii de 70 mm și a lățimii de 100 mm deoarece la noua înălțime ar da mai bine cu o formă de vag pătrat decât spre un dreptunghi decis.

Componentele cadrelor, înainte de dimensionarea finală

Cu blatul încă nu mă hotărâsem dacă o să păstrez metafora originală sau o să urmez altă cale și, pentru a-mi păstra opțiunile, a-i da și masă și a-l face mai țeapăn, am spart problema-n două: fac un schelet, apoi blatul propriu-zis. Aveam deja câteva rigle de lemn de 42 x 70 mm, care vin la lungimi de 2000 de mm (personal cred că-i optimist indicatorul de calitate A/B), am ales ce era mai bun și le-am folosit construcția numitului schelet. Riglele nu fură extraordinar de bine calibrate și a fost nevoie să lerindeluiesc, rămânând cu dimensiuni aproximative de 40 x 68 mm. 

Cadru, test de montaj.

Cu toată prudența, cu toate că am hașurat piesele ca să știu unde mai e nevoie de luat, e posibil să fi păpat cam mult din material. Partea bună? Am scăpat și de unele defecte, iar câteva noduri s-au slăbit și a fost mai bine așa decât să sară cu scaunul montat, înainte de finisaj, cum mi s-a mai întâmplat cu altă ocazie.

Câteva retușuri la schelet

Scheletul în sine e format din două cadre laterale, unite între ele prin trei traverse: două sus, la extremități, una jos, în mijloc. N-am văzut niciun motiv să fie două și jos, și, în plus arată mai insolit așa. Am frezat un profil drept, de 45 de grade, în partea de jos, spre exterior, a celor două cadre, în ideea de-a le imprima un aspect mai cald, adică mai puțin industrial.

Blatul, montat, încă nefinisat

Asamblarea atât a cadrelor în sine, cât și a traverselor de cadre am făcut-o prin șuruburi trase prin găuri-buzunar și prin biscuiți de lemn. De asemenea, ca un ultim accent decorativ adus cadrului, am frezat un profil pe rotund și l-am lipit în capetele traversei de jos, pentru a face mai suportabilă trecerea vizuală de la nivelul ei la nivelul cadrelor.

Apropo, diferența de nivel (de 28 mm) a rezultat din:

– asamblarea cadrelor în jurul feței de 40 mm, așa mi-a reieșit că ar da mai bine;
– montarea traversei cu fața de 68 mm în jos.

Gata de finisaj (1)

În total, în vreo trei zile, cu tot cu lipit, aveam un schelet rezonabil. l-am mai rindeluit o dată și jos, și sus, uniformizând câteva imperfecțiuni la lipire, am mai frezat o dată profilul, am chituit nodurile și câteva crăpături, l-am șlefuit și cam asta fu. L-am și testat cu o placă de lemn, s-a dovedit a fi chiar blând față de genunchi și cu amplu spațiu de șezut.

Gata de finisaj (2)

Rămânea blatul. Nu aveam încă o formă finală, dar mi-erau clare câteva lucruri:

– nu voiam o simplă tăblie, aș fi pedalat tot spre ceva care curge oarecum în jos;
– nu-l voiam de-un singur fel de lemn;
– nu se preta, clar, la a fi agabaritic în vreo direcție, din cauza noii secțiuni mai mult pătrate decât dreptunghiulare (departe de-a fi o problemă tehnică, era una vizuală).

Etichete

Atunci am decis să fac blatul ca un soi de cutie deschisă la un capăt, care să coboare cam aproximativ o treime din înălțimea scaunului. Iar vis-a-vis de material, aveam niște panouri confecționate din mai multe specii de lemn (luate din curiozitate, fără să am anume-n minte un proiect), ceea ce ar fi trimis definitiv la culcare chestiunea.

Ce atâtea chinezării…

Fiindcă panourile erau mult mai înguste decât secțiunea scaunului, am tăiat unul pe jumate, am retezat muchiile care nu erau chiar drepte și le-am lipit împreună în biscuiți. Abia după ce s-a uscat și l-am rindeluit am tăiat cât aveam nevoie: suprafața secțiunii + 40 mm pe fiecare direcție, lăsând spațiu de-mbinare cu segmentele laterale (preferam să se vadă secțiunea lemnului din lateral, nu de sus, cum te uiți la scaun).

Colorata…

Voiam să frezez muchiile blatului, deci am renunțat la șuruburi, existând riscul să dau în vreunul. Din fericire, aveam suficient spațiu pentru a putea recurge tot la biscuiți. Uscat și șlefuit, am conturat progresiv un profil similar, adică tot drept, tot de 45 de grade, însă mai pronunțat. Fiind specii de lemn diferite, am zis să evit să-mi sară vreo așchie. Și, din păcate, bicisnica tot a sărit, la ultima trecere. Mare tragedie nu fu, am reparat cu chit, dar tot m-am întristat.

…mâine-i gata

Blatul a ieșit fix pe fix cu secțiunea scaunului, ceea ce a fost bine în cazul meu, chiar dacă mi-a luat vreo oră să-l conduc acasă, o oră de șlefuit și ajustat succesiv. Spun că a fost bine deoarece practic a rămas definitiv țintuit pe schelet doar în virtutea forței de frecare, cele patru șuruburi asiguratoare pe care le-am montat fiind practic inutile.

După vreo două mâini de lac

Am dat cu mastic muchiile interioare, am tăiat câteva plăcuțe de traforaj și-am dat curs vanității gravând de mână numele maestrului de ceremonii – Les Ateliers Boia (sic!) – și a produsului – Model 01 (neoficial, cel din titlu), l-am spălat bine de tot cu diluant și iată-l gata de finisaj.

Detaliu interior

Dintr-un motiv care-mi scapă, l-am văzut mai degrabă mulatru decât natur. Cum aveam deja-ncepută o sticluță de colorant de-un mahoniu incert, am folosit-o fix pe-aceea. Cred că a fost alegerea cea bună. Peste, prin mila și îndemânarea nevesti-mii, s-a așezat un soi de lac pe bază de apă (vezi aici despre amândouă), dat în patru straturi:

– două diulate 50%;
– două nediluate.

Detaliu de la bază

După două zile, am ceruit ușor cu lână de oțel și apoi doar cu un burete aplicator, după încă o zi l-am lustruit și-acum deja-și pune la dispoziție serviciile părților intersate. Singurul lucru de care-mi pare rău e că nu-s mai îndemânatic, uneori, cum e și cazul de față, în care sunt mulțumit de varianta de interpretare a unui simplu și practic scaun țărănesc, ideile îmi sunt, momentan, mult înaintea priceperii.

Cam atât