Amintiri

Artex

Lasă un comentariu

Înainte să fie statul fiert că poporenii nu fac suficient sport erau mai multe trasee turistice marcate, mai multe cabane, mai multe trenuri cu care să ajungi și să pleci din zonele respective și, în sfârșit, mai toate școlile aveau terenuri de fotbal în aer liber fără acces îngrădit. Pe jos era un bitum primitiv, adică nici măcar neted… măcar era și avea două porți + patru coșuri de baschet.

Chestia cu bitumul ăla e că, pe de o parte era foarte rapid, mușcai bine din el, pe de altă parte mușca și el bine de tot din tine. Și nu credeți că mergea cineva acolo să se menajeze. Se juca și se „intra” ca pe gazon: am plătit dijmă din genunchi, coate, șolduri, patru degete luxate…

Teren din ăsta cu pernuțe de salon a apărut abia târziu, spre 2000, când au catadicsit să reconstruiască și să redeschidă Școala 2 zgâlțâită bine de cutremurele din ’77 și ’91. A fost mare rumoare-n oraș, a venit și Marga la deschidere. Scump de închiriat și complet neinteresant.

Baschet se juca mai rar, mai mult prin orele de sport (cel puțin ce-am făcut noi la ora de sport a fost exclusiv baschet și-am avut chiar o echipă cu prestații frumoase la nivel național), în afara lor, însă, fotbalul se insinuase cvasiubicuu.

Citește mai departe →

Metodologie

Metodul este foarte important, fără metod nu faci nimic în viață. Cum altfel să tocmești realitatea din jurul tău? Iar femininul de la metod, că-i musai să existe un feminin, este metodologie. Motivele, zic eu, îs evidente: metodul rezolvă, iar metodologia este decorul care încurcă sub cuvânt că rezolvă. Vorba lungă din pragul ușii; pe scurt: un precursor precar al feminismului.

Omul trebuie mântuit de povara individualității

Omul trebuie mântuit de povara individualității

Nicăieri metodologia nu este mai întâlnită și mai necesară decât în educație. Este atât de importantă încât, dacă ai lepăda termenul din organizarea învățământului toate școlile s-ar prăvăli și s-ar face una cu pământul de parcă n-ar fi existat nimic acolo. Știți tavanele alea care tot cad din școlile renovate? Ei bine, e din cauză că metodologia nu a ținut pasul.

Citește mai departe →

Frumoșii bețivi ai micilor orașe

Vine la un moment dat vorba de ce tâmpenii jenante a mai făcut unul și desigur că sar toți să se laude. Eu mi-aduc aminte de banchetul de final de liceu. Am zis inițial că nu merg, apoi, cu vreo câteva zile înainte, m-am sucit și dă-i și caută costum. Găsii în cele din urmă unul verde brotac, superb de altfel, și ce mai tura-vura, iată-mă la banchet.

Din câte îmi aduc eu aminte, s-a organizat mai multe clase a XII-a laolaltă, căci altfel nu-mi explic existența altora venetici nouă, adică XII-C. Dacă ar fi să dăm crezare legendelor și folclorului local, am băut în seara aia de-am secat tot râul Vedea de la Rio de Alejandria în jos. Având în vedere că n-am decât crâmpeie de amintiri și asta doar din prima parte a serii, aș zice că legendele-s de fapt adevărate.

Citește mai departe →

Azi facem focul

Era vara lui ’95, ori poate ’96. Macarena-i înnebunise pe toți, urla toată ziua din boxe lăsate pe prispă, seara la poartă se exersa dansul acela imposibil și se făceau pregătiri. Pentru ce pregătiri? Pentru foc.

De câteva ori pe lună ne strângeam o bună parte din copiii de pe câteva ulițe, aduceam cu toții paie, coceni, lemne, pâine, semințe – tot ce se putea omenește aduce – și făceam un foc mai mare sau mai mic, însă niciodată modest. Prăjeam pâine, prăjeam semințe (ori veneam cu ele de-a gata prăjite) și jucam Kems și Macao până târziu.

Era una din plăcerile deluxe, alături de aratul drumurilor de țară cu Pegasul meu roșu ca focul și înveninarea babei lui Țâști, o femeie nu fără niciun pic de căldură, dar cam cărpănoasă. Avea o duzină de bombi pe lângă canal (un pârâiaș ce izvora dintre coline, umbla prin niște canioane de loess și aproape că se vărsa-n Teleorman) și făcea ca toate alea când culegeam câte-un sân de boambe verzi să ronțăi umblând la propriu arasna pe câmpii.

Între noi fie vorba, și la spălatul pe picioare avea apa mai rece decât alții și dădea parcă mai puțin… Și ca să fie divagația completă, întrucât simt că nu-i un obicei împământenit chiar peste tot, să vă explic ce-i cu spălatul pe picioare: de Rusalii, femeile mai în vârstă din gospodării încălzeau apă, pregăteau săpun și primeau oamenii într-un soi de colindețe, îi spălau pe picioare și apoi le dădeau de pomană. Cred că doar noi copiii umblam, iar pentru noi așa era, ca și cum am fi ieșit la colindat.

Citește mai departe →

Bufetul din sală

La noi se numea bufet, era în bucătărie; în sufragerie nu mai era loc, tata umpluse un perete întreg numai cu cărți. Însă cu adevărat spectaculos era bufetul bunicilor după mamă, aveau un bufet în Sală. Tot cu pahare și toate cele. Era cel mai apropiat loc de echivalentul unui altar în casele mirenilor, un adevărat loc de trecere, la propriu și la figurat, de unde, apropo, și grafia cu majusculă.

Lucruri prețioase

Lucruri prețioase

Ei au fost țărani chiaburi, cu toate poveștile de rigoare legate de colectivizare, iar mamaia nu i-a iertat niciodată lui tataie că n-a furat și el de la Colectiv. Bănuiesc că, la cum vedea ea lucrurile, dar și cei care mai ciupeau, toate erau oricum ale lor – și teren, și mijloace de producție (și, de parcă asta nu era destul, o vreme li se și rechiziționase o parte din casă pe post de hambar), și ani din viață ori chiar viața cu totul în cazul altora.

Citește mai departe →

Giuliani Rodrigo

Din varii motive, în Octombrie am avut mai puțin avânt să scriu aici, m-am limitat (și mulțumit) mai mult să arunc un ochi pe ici, pe colo, să văd ce mai face lumea, ori, mai bine zis, ce mai scrie despre ce face (și mă refer aici la unele oaze de normalitate). Între ei, băiatu’ cu gătitu’ și cu muzica mi-a smuls – oarecum cu mantinela – una din micile amintiri din copilărie care „lucrează” și azi.

Este vorba de un vinil ce conține înregistrarea a două concerte: Concertul pentru chitară Op 30 de Mauro Giuliani, respectiv Concierto De Aranjuez de Joaquin Rodrigo. Chitaristul este Jozef Zsapka, însă pe coperta vinilului numele Giuliani, respectiv Rodrigo sunt scrise atât de proeminent încât par a desemna o singură persoană și, întrucât chipul chitaristului (simandicos îmbrăcat și cu o superbă mustață) este-n prim plan, ei bine, poți lesne înțelege greșit că așa-l cheamă.

Citește mai departe →

De ce n-ai învățat poezia?!

Am regăsit în Godfather II, nu fără o oarecare surprindere, unul din personajele care mi-au colorat primii ani ai copilăriei mele. Nu o să ghiciți, nici n-ați avea cum și, în definitiv, asta nu-i carte de ghicitori, așa că vă zic direct – este vorba de Don Fanucci. Don Fanucci era un mafiot de mâna a doua (de fapt poza în mafiot), care a mâncat multă vreme jucând o cacealma nu foarte bună, care ținea doar la oameni simpli și slabi.

Capisci paesano?

Capisci paesano?

E plină viața de-alde Don Fanucci, e plină lumea de ei. De la minoritățile care te văd mai mic și neînsoțit și-i prinde dorul de integrare socială prin metoda taxei de protecție (ia scoate ce-ai în buzunare!), până la straturi mai respectabile ale societății, cel puțin în aparență. În cazul meu asemănarea, oarecum în ceea ce priveșe fizionomia, stilul vestimentar și leită în ceea ce priveșe vocea și metodele, a fost profesorul de religie, Popa D. – Popicul cum i se zicea prin clasă.

Citește mai departe →

Colonelul

Au fost câteva filme când aveam voie să stăm seara târziu la TV, mai precis la Telecinemateca, deși eram mici. Regulile erau în mare parte impuse de mama, însă atunci când era oricare dintr-o mână de filme, tata o suprascria fără drept de apel. L-am iubit pentru asta, cu toate metehnele lui, pentru că, chiar dacă nu am înțeles mare lucru atunci, fiecare a fost ceva cu adevărat elementar, fundamental.

Addio Colonnello

Addio Colonnello

Printre ele, după cum probabil unii dintre voi au intuit, au fost și filmele lui Segio Leone – Trilogia Dolarilor (A fistful of dollars, For a few dollars more și The Good, the bad and the ugly), dar și Once upon a time in the west. Îmi e neclar de ce au rămas cu mine atât vreme, de așa natură încât am luni în care îmi aleg unul din filme și-l urmăresc și reurmăresc de două-trei ori pe zi, zi de zi, fără să-l găsesc plictisitor sau măcar identic față de vizionarea precedentă.

Citește mai departe →

Scrisori de pe front

Am găsit recent două scrisori, mă rog, cărți poștale, din Al Doilea Război Mondial, trimise acasă de un om oarecare, din Batalionul II, Regimentul Vlașca Nr. 5. Nu știu exact de unde, cel mai probabil din Transnistria, având în vedere că poartă mențiunea unui oficiu al armatei din Duboșari (actualmente Dubăsari sau Dubossary).

12 Decembrie 1941

Dragă Cumnate

Veți ști cu toți că eu sunt sănătos, dar nu știu despre voi nimic. De mama mia scris Costică de la Bucu. Dragă cumnate te rog dacă vrei, și chiar te și oblig pentru prima oară în viața mea, fă tot posibilul și scriei lui Nenea Pandele la P. Olt, lui Anghel la Periș sau într-un caz, lui  Papa la Oshor (Roșiori, poate?), ca să facă rost de bani de suma de lei 8000 (opt mii) și fie prin poștă, fie dacă găsește vre o ocazie săi trimită la mine iar de nu mie la (???) Comandant Of. Bat. 2 din Reg. 5 art. of. poștal militar 42.

Citește mai departe →

Săniuța fuge

E un loc la țară, îi zice lumea Valea Viilor. Acum denumirea e-n răspăr cu starea de fapt, dar când eram mic încă era plină de vii, mai cu seamă pe malul stâng al pârâiașului care trece pe-acolo. Aveam și noi două: aia Tânără, și-aia Bătrână sau ceva în acest gen.

Ilustrație de B.Z.

Ilustrație de B.Z.

Pare, dacă stau să mă gândesc mai bine, o mică bucată ruptă din Transilvania și transplantată acolo, iar locuri de acest gen sunt mai dese prin acea parte a Câmpiei Române decât s-ar putea crede. În satul vecin sunt și niște canioane de pământ foarte spectaculoase.

A fost și un lac pe vale, aproape de intrarea-n sat, pe care nu l-am prins, a fost secat spre începutul anilor ’60. Barajul încă exista, precum și căminul stăvilarului. Locul e foarte potrivit pentru așa ceva, are malurile abrupte și înalte, mai ales cel drept, motiv pentru care iarna se strângea acolo tot păsăretul din sat și se dădea cu sania. Alt loc mai bun nu cred că era.

Citește mai departe →

Vânătoarea de iepuri

Îmi mai pică din când în când în mână câte un articol în care cineva deplânge slaba pregătire practică și gospodărească a omului modern și vrea cumva să facă workshop-uri de bătut cuie. Mi-am râs un pic in barba, nu neapărat de articolul în sine. Nu este, în definitiv, o situație rizibilă; deși abordarea admite câteva comentarii, nu asta mă interesează chiar acum.

Mai degrabă, musca aceasta proptită-n pânza minții a trezit amintirea unei întâmplări de pe când aveam, cred, 7-8 ani. Poate mai puțin, poate mai mult. Pe la varsta aia și ceva mai târziu eram expediat la țară, de multe ori împotriva voinței mele, pui de city-dweller.

Ilustrație de B.Z.

Ilustrație de B.Z.

Știți cum e, atunci mârâiam, acu-s recunoscător, în mare parte pentru că realizez că nu se putea un loc mai bun: la țară e ca-n America, tărâmul tuturor posibilităților. Conced că nu-i la fel peste tot, dar acolo, atunci (și pentru mine), cu siguranță era.

Citește mai departe →

Full option cu piele

Când au venit comuniștii, bunicii dinspre mamă, fiind trecuți la țărani chiaburi au pierdut tot: mașină de treierat, căzăneață, car cu boi, o parte din casă reținută ca depozit de cereale și taxe enorme, dar măcar au scăpat de pușcărie. Nu toții frații lor au avut norocul ăsta, însă.

Au avut din nou căruță după revoluție, târziu, eram deja măricel. Fusese tataie într-o zi la târg, nu mai știu exact unde și a venit cu o măgăreață, Puica. Era cam bătrân și-i era cam teamă să tragă de un cal. Puica a murit de tetanos, nu înainte, însă de-a lăsa un pui, măgăreața Ghițulina.

Ilustrație de B.Z.

Ilustrație de B.Z.

Dar era de talie cam mică, probabil dăduse de un măgar mic cu pula mare, cine știe? Mă rog, asta (și faptul că era, în definitiv, doar un pui) însemna că era nevoie de un alt măgar, pe care l-a găsit în sat, la șosea, adică drumul care duce spre Călinești.

Citește mai departe →

Febra lui Mugurel

Am găsit prin valiza cu amintiri a familiei o adaptare insolită după Pașa Hassan a lui George Coșbuc. Înteleg că e vorba de o bășcălie cu dichis, între colegii de la fostul IPTE Alexandria, după un meci de fotbal de pomină. Nu știu cine e autorul, dar mai sunt câteva, într-un registru asemănător.

Febra lui Mugurel

Febra lui Mugurel

Mugurel Boia, în rolul lui Pașa Hassan, e tata. Pe Victor Șerban nu l-am cunoscut, dar înțeleg că au fost apropiați. În orice caz, cred că am zis suficient cât să reiasă temeiul pentru care-am redat-o aici, cu doar câteva modificări stilistice unde am crezut că era cazul.

Pe Victor-l zărește repede fugind
Printre adversari, cu mingea rotundă,
În lături s-asvârle mulțimea adversă,
Căci Victor o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă cu vuiet curgând,
Echipa ghiolbană.

Cu tropote fotbaliștii de spaimă-n teren
Rup șirurile-n bucium și saltă;
Artiștii-nvrajbiți se rup deodată,
Și cad în baltă, în val după val,
Iar fulgerul Burcică, izbit după cap,
Se-nchină prin baltă.

Citește mai departe →

Descoperim Împreună

Motto
Look at earth from outer space, everyone must find their place
Give me time and give me space, give me real, don’t give me fake
– Coldplay, Politik

Acum aproape doi ani Buzera ventila o serie de frustrări pe care sunt sigur că le-am avut cu toții la un moment dat. Multă vreme de atunci am căzut pe gânduri, iar prima pornire a fost să scriu un soi de replică, nu la adresa lui, ci la adresa așteptărilor care pot să apară la fiecare început de carieră.

MyClar

MyClar

În fapt, nu îl pot contra foarte mult, deși e musai să punctez una din axiomele vieții: odată ce o pasiune devine și meserie, mai devreme sau mai târziu va trebui să vă faceți prăvălie curul, iar în acest punct intervine puterea fiecăruia de-a fi egal cu sine însuși de-a lungul timpului – de-a strânge din bucile morale, ca să păstrez metafora –  întrucât o pasiune trebuie întreținută și ocrotită ca orice altceva.

Citește mai departe →