Era vara lui ’95, ori poate ’96. Macarena-i înnebunise pe toți, urla toată ziua din boxe lăsate pe prispă, seara la poartă se exersa dansul acela imposibil și se făceau pregătiri. Pentru ce pregătiri? Pentru foc.
De câteva ori pe lună ne strângeam o bună parte din copiii de pe câteva ulițe, aduceam cu toții paie, coceni, lemne, pâine, semințe – tot ce se putea omenește aduce – și făceam un foc mai mare sau mai mic, însă niciodată modest. Prăjeam pâine, prăjeam semințe (ori veneam cu ele de-a gata prăjite) și jucam Kems și Macao până târziu.
Era una din plăcerile deluxe, alături de aratul drumurilor de țară cu Pegasul meu roșu ca focul și înveninarea babei lui Țâști, o femeie nu fără niciun pic de căldură, dar cam cărpănoasă. Avea o duzină de bombi pe lângă canal (un pârâiaș ce izvora dintre coline, umbla prin niște canioane de loess și aproape că se vărsa-n Teleorman) și făcea ca toate alea când culegeam câte-un sân de boambe verzi să ronțăi umblând la propriu arasna pe câmpii.
Între noi fie vorba, și la spălatul pe picioare avea apa mai rece decât alții și dădea parcă mai puțin… Și ca să fie divagația completă, întrucât simt că nu-i un obicei împământenit chiar peste tot, să vă explic ce-i cu spălatul pe picioare: de Rusalii, femeile mai în vârstă din gospodării încălzeau apă, pregăteau săpun și primeau oamenii într-un soi de colindețe, îi spălau pe picioare și apoi le dădeau de pomană. Cred că doar noi copiii umblam, iar pentru noi așa era, ca și cum am fi ieșit la colindat.
Din varii motive, în Octombrie am avut mai puțin avânt să scriu aici, m-am limitat (și mulțumit) mai mult să arunc un ochi pe ici, pe colo, să văd ce mai face lumea, ori, mai bine zis, ce mai scrie despre ce face (și mă refer aici la unele oaze de normalitate). Între ei, 
