Am regăsit în Godfather II, nu fără o oarecare surprindere, unul din personajele care mi-au colorat primii ani ai copilăriei mele. Nu o să ghiciți, nici n-ați avea cum și, în definitiv, asta nu-i carte de ghicitori, așa că vă zic direct – este vorba de Don Fanucci. Don Fanucci era un mafiot de mâna a doua (de fapt poza în mafiot), care a mâncat multă vreme jucând o cacealma nu foarte bună, care ținea doar la oameni simpli și slabi.
Capisci paesano?
E plină viața de-alde Don Fanucci, e plină lumea de ei. De la minoritățile care te văd mai mic și neînsoțit și-i prinde dorul de integrare socială prin metoda taxei de protecție (ia scoate ce-ai în buzunare!), până la straturi mai respectabile ale societății, cel puțin în aparență. În cazul meu asemănarea, oarecum în ceea ce priveșe fizionomia, stilul vestimentar și leită în ceea ce priveșe vocea și metodele, a fost profesorul de religie, Popa D. – Popicul cum i se zicea prin clasă.
Nu sunt.
Spuneam altădată că istoria este scrisă de-nvingători; aș mai adăuga acum că istoria este scrisă și de învinși și că istoria politică de multe ori are puține legături cu istoria adevărată.
Mai intai li se rădea parul. Cu mâinile legate de un jug atârnat de gât și capul acoperit de o bucată de piele proaspăt jupuită erau lăsați sa rătăcească prin deșert câteva zile, fără o picatură de apă. O sete groaznică se abătea asupra lor, căciula se usca, părul penetra scalpul invers, soarele le ardea pielea.
Mă trezesc dimineața la ora 06:00 antemeridian sau, mai precis, la ora 03:00 UTC antemeridian. Îmi parcurg cei 2437 centimetri până la telefonul din care-mi răsună alarma de trezire în 2.37 pași. În acest timp, alarma sună de exact 12 ori. Lângă telefon, la exact 37 de milimetri se află o ediție de lux a Sistemului Internațional al Unităților de Măsură și, stând cu precizie pe loc, citesc exact trei pagini, timp în care intensitatea luminii variază, în medie, cu 3 lucși.
