În principiu și gospodărirea are limitele ei. Având în vedere că niciodată nu se termină treburile, atunci înseamnă că, teoretic și practic, poți bine-mersi să te lepezi două zile de ele, poți chiar să le lași în drum, că, spre deosebire de parale, răspunderile nu ți le ia nimeni, la fel cum toți se bagă-n față la coadă la ghișeu dar nimeni nu sare rândul să ia bilet de la madama cu coasa.
Octombrie, așadar…
Pe Andrei îl mâncau picioarele să-ncerce și altceva decât drumuri forestiere sau de tractor, pe mine – mutat fiind de aproape o lună din casa aflată-n renovare – mă scărmăna cam peste tot să fac orice altceva decât supervizare de șantier, deci, într-un week-end ce părea potrivit, am luat trenul spre Rupea pentru două zile peste dealurile și prin pădurile Transilvaniei.
Prima zi ca proprietar cu acte-n regulă.
Înainte să fie statul fiert că poporenii nu fac suficient sport erau mai multe trasee turistice marcate, mai multe cabane, mai multe trenuri cu care să ajungi și să pleci din zonele respective și, în sfârșit, mai toate școlile aveau terenuri de fotbal în aer liber fără acces îngrădit. Pe jos era un bitum primitiv, adică nici măcar neted… măcar era și avea două porți + patru coșuri de baschet.
