Se vorbește intens despre extremism zilele acestea. Cu cât sunt mai educați și mai intelectuali, cu atât vorbesc mai mult de extremism, iar pe spațiile online mai selecte (caracterizate printr-un, citez, nivel de inteligență și educație superior pitecantropilor) se desfășoară chiar acum un ritual de AVC colectiv în siajul deznodământului evenimentelor recente. Și cei mai vocali și angajați detractori sunt – desigur o simplă coincidență – cei care erau doar mult prea dornici de-a dispensa prin înfometare cu suficient de mulți din cei nevaccinați (preferabil toți) cât să dea naștere societății perfecte, formate doar din ei.

Tovarășul Garin caută ceva obiectiv mai bun
Peisajul sugerează că, într-o lume normală mai puțin rătutită, activitatea numită intelectualitate ar fi compromisă din ipoteză. Adică simpla definiție – a crede că ai un cuvânt mai greu de spus în lume după ce te-ai izolat oarecum de ea și te-ai gândit sau ai avut emoții în ceea ce-o privește – ar trebui să provoace un surâs cu subtext de scârbă oricărui om întreg la mansardă. Nu de alta, dar simpatiile intelectuale care salvează lumea nu sunt foarte entuziasmante, chiar dacă pleznesc de non-extremism. Adevărul e că ai nevoie de foarte multă carte să salvezi lumea sărăcind-o și înfometând-o.






Din varii motive, în Octombrie am avut mai puțin avânt să scriu aici, m-am limitat (și mulțumit) mai mult să arunc un ochi pe ici, pe colo, să văd ce mai face lumea, ori, mai bine zis, ce mai scrie despre ce face (și mă refer aici la unele oaze de normalitate). Între ei, 




Aș dori pe această cale să le arunc mănușa salvatorilor de planetă, babe-n pandemie, luptătorilor din termostat – într-un cuvânt, neomarxiștilor strânși în jurul coaielor mumificate ale lui Lenin cu o soluție sigură pentru rectificarea situației planetare și aducere păcii Universale, a Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ.