Lighioana e în revizie, hărțile sunt întinse, iar traseele sunt în lucru. Așadar, 2014 își așteaptă rândul și, cum am primit de curând o leapșă de la Andrei și Noemi, am să vorbesc un pic despre unde mi-aș dori să merg anul acesta.
Desigur, spontaneitatea dă farmec oricărei călătorii și prefer să nu planific foarte în detaliu, însă am suficiente idei cât să răspund la întrebările care mi-au parvenit.
Pi cai, oștenii mei
După două luni de pauză și convins de vremea atipic de frumoasă ce nu se dădea plecată nici în mijlocul lui Gerar, am ieșit împreuna cu Andrei și Ciprian la o scurtă tură, de o zi, lângă Azuga. Nu am stabilit un traseu precis, dar variante există destule în zonă, așa că am plecat bazându-ne pe inspirația de moment.
Este vorba de un week-end din Ianuarie 2014, când maximele pentru ziua respectivă au fost de 10-12 grade la București și 5 grade la Predeal, însoțite de mult-mult soare. A fost și ultimul week-end de acest gen din Ianuarie.
Afară ninge viscolit și-n radiatoare arde apa, iar eu la tastatură stând, am mare chef de povestit. Concret, gându-mi zboară la o tură făcută acum doi ani, în Iunie 2012, printre dealurile subcarpatice dintre Focșani și Buzău. Pretextul acestei ture a fost vizitarea Focului Viu din Andreiașu de Jos, jud. Vrancea și am reușit să o întindem pe trei zile, ca să fie treaba treabă.
Astfel, am anunțat din timp că vineri voi lipsi de la birou, iar vineri mi-am făcut bagajul și am luat trenul spre Focșani. Acolo ne-am întâlnit cu Mihăiță și, după ce am umblat un pic prin centru, am ieșit spre Odobești, pe DN2M. Drumul ăsta e cea mai scurtă cale spre Focurile Vii, dar din Mera am deviat pe un drum forestier care asigură o legătură alternativă cu Hotaru și Andreiașu de Sus.
În ultima Sâmbătă din luna Septembrie 2013 am plecat împreună cu Bogdan prin Sudul Bucureștiului într-o tură în parte de alergare, în parte de leneveală și de căscat ochii. Atracția principală a fost Parcul Natural Comana, pe care nu îl mai vizitasem deloc din 2011.
Am plecat din București la ora 13:00 și ne-am fâstâcit un pic până am găsit ieșirea pe Șoseaua Berceni. Traficul până în comuna cu același nume a fost haotic și foarte aglomerat, așa că am mers fără oprire – oricum nu a fost nimic de remarcat până acolo.
Începutul atipic al lui Octombrie a fost pentru majoritatea la fel de plăcut ca sarea-n ochi: a turnat în neștire câteva zile la rând, noaptea au fost minime până la zero grade, la munte a nins cu toptanul, iar vântul și-a făcut de cap. Desigur, unii au suferit la modul cel mai serios, fie rămânând blocați pe drumuri, fie pierzându-și o parte din munca de pe timpul verii.
Cu toate acestea, unde mulți au găsit o sursă nesfârșită de inspirație pentru digitale distihuri de dor și jale, s-a ivit și ocaziunea favorabilă de a studia natura în rara-nfățișare de toamnă nebună deghizată în iarnă timpurie. Astfel, sâmbătă dimineața, ne-am suit în primul personal de Mărășești, pentru o tură spre Întorsura Buzăului, via Soveja și Lepșa. Cel puțin ăsta era planul, dar știți voi cum e socoteala de-acasă… :D.
Peiaj din Cheile Tișiței
Profund liant al societății, nu este de mirare că negoțul cu vin a fost o activitate înfloritoare de-a lungul vremii între Transilvania, pe de o parte, respectiv Țara Româneasca și Moldova de cealaltă parte a Carpaților. Una din trecătorile uzitate a fost vechiul drum roman care urca pe sub Vârful lui Crai, drum numit și Drumul Mare de pe Plai. Spun roman pentru că ei au fost primii care l-au amenajat, pavându-l cu piatră de râu în anul 102.
Acest drum intră în munte pe cursul superior al Buzăului, urcă pe pârâul Fetei, continuă în pasul Tabla Buții, pe culmea Muntelui Tătaru și coboară fie pe valea Drajnei prin Cerașu, fie pe Bâsca Chiojdului, spre Buzău.
Vechiul drum de la Tabla Buții – azi străbătut doar de ciobani, munțomani și ATV-iști
20 Iulie 2013. Ora 06:30 dimineața. La ora aceea, Bucureștiul încă behăia de căldură, dar noi dârdâiam în frigul Mestecănișului, în drum spre Vatra Dornei. Afară au fost sub 8 grade și cum n-am reușit să adorm, am profitat de ocazie și am furat câteva cadre în timp ce trenul se împleticea pe serpentine.
N-a fost o dimineață bună pentru fotografiat, din cauza ceții, iar frigul m-a împiedicat să stau prea mult spânzurat pe fereastra vagnonului. De asemenea, am lăsat aparatul de fotografiat acasă, iar acum mă căiesc, pentru că a plimbarea a fost un adevărat răsfăț.
De ce e România altfel? O întrebare ce inevitabil mă scutură din amorțeala dimineților de week-end în care încerc să-mi negociez, chiar și pe șest când situația o cere, privilegiul de-a mă sui în tren însoțit de bicicletă. Există, evident, un regulament în acest sens, însă este cel mult echivoc, ca să nu mai amintesc de faptul că practica l-a demontat punct cu punct în repetate rânduri.
Desigur, tocmai această lipsă de coerență a dus la întâmplări care au transformat o banală călătorie într-una memorabilă, dar încă nu reușesc să înțeleg de ce a merge cu bicicleta pe tren este considerată și acum o erezie.
R3001 – facilități de transportare a de bicicletelor pe tren
De opt ani locuiesc în București, însă de fel sunt din Alexandria, jud. Teleorman. Acolo am stat până am terminat liceul, aproape 18 ani, iar după tot acest timp am constatat că întreg județul este o nebuloasă pentru mine. Mai rău este că am avut aroganța de a deduce fără niciun motiv real, doar pe baza unor păreri preconcepute, că acesta nu are nimic interesant de oferit.
Ei bine, acum doi ani, prin Mai 2011, am primit o adevărată palmă morală: Bogdan mi-a propus o tură prin Teleorman dându-mi o listă de obiective, majoritatea monumente istorice, despre care nici n-am știut că există. Și credeți-mă, nu a fost deloc una sumară. Pornind de la acea listă am conceput împreună un traseu de două zile, cu plecare din Videle și înnoptare în Orbeasca de Jos, la mine la țară.
La Ziduri – Curtea Hrizea Bălăceanu din Tătărăștii de Sus
Iată-ne, deci, în ultimul week-end din Mai 2011, îmbarcați în primul tren spre Videle. Am fost patru la număr: eu, Bogdan, Ciprian și Dan.
Cu greu mai găsești în sudul României zone cu păduri întinse. Cam toate au fost rase de pe fața pământului, dar, ca prin minune, au scăpat și pe lângă București câteva mai însemnate. Una dintre ele este pădurea Cernica, situată între DN3 și valea râului Colentina.
Aici îmi aduc aminte că am făcut prima ieșire cu bița prin pădure – în 2010 – la un eveniment organizat de Bikexpert – Cube Days. Am parcurs 40 de kilometri atunci și nu mi-a venit să cred că atât de aproape de București poți să găsești un asemenea paradis.
Potecă prin pădurea Cernica
În Iunie 2013 am fost în vizită la Biertan. Acolo am intrat în vorbă cu o doamnă din Germania, iar dânsa, auzind că eram cu bițele, ne-a spus o chestie foarte frumoasă: always travel by bike because otherwise your soul cannot keep up.
Ei bine, ăsta e unul din motivele pentru care merg atât de mult cu bicicleta: pentru că mă pot bucura de fiecare metru parcurs, de fiecare denivelare, nor sau picătură de ploaie; este un act de cunoaștere care se pierde din goana unei mașini sau a unui tren.
Dar mai există un motiv: uneori am câte un puseu de nebunie însoțit de o dorință de autodepășire a limitelor fizice și, astfel, ia naștere o tură precum cea pe care vreau să v-o povestesc.
Pasul Creangă – între Borsec și Toplița
Aventura noastră a pornit din Vatra Dornei, pe direcția Lacul Izvorul Muntelui – Borsec – Toplița – Lăzarea – Praid – Odorheiu Secuiesc – Miercurea Ciuc – Ghimeș – Comănești. Ca timp, ne-am alocat un singur week-end – așa că am plecat spre Vatra Dornei cu IR1653, trenul de noapte.
Piticul a luat naștere datorită lui Alex, care în Aprilie 2012 a făcut o tură mai lungă ce a traversat cheile și valea Sohodolului. Aproape 5 luni mai târziu, în August am reușit să ajung și eu acolo. Inițial am conceput un traseu diferit de al lui, care nu cobora pe valea Cernei, până în Herculane, ci traversa munții înapoi spre Padeș, pe la Valea Mare, numai că nu am reușit să ne ținem de acest plan.
Cheile Sohodolului
Cum este un traseu dificil, am luat trenul de noapte IR1821 până la Târgu Jiu, pentru a avea la dispoziție două zile complete. Sosind tocmai de la Mangalia, acest tren a strâns o oră întârziere și, în loc să plecăm la ora 23:30, am plecat pe la 00:30. Mai mult, vagoanele au fost toate pline ochi și abia am încăput cu tot cu biciclete. Cu somnul a fost și mai greu: unii – mai inventivi – au reușit să pună geană pe geană o oră-două, însă eu și restul am stat treji toată noaptea.
La poalele masivului Piatra Craiului găsim Zărneștiul, un mic oraș de provincie, situat la nici 30 de kilometri de Brașov. Printre altele, este locul de naștere al celebrului tenor român Ion Piso și se poate mândri cu unele din cele mai frumoase locuri din țară.
Unul din acestea este canionul Cheile Zărneștiului (sau Prăpăstiile Zărneștiului, cum mai este numit), săpat de Râul Mare, unul din afluenții Bârsei, râul care traversează orașul. Am auzit multe povești despre acest loc (care se pare că a polarizat foarte multă atenție de-a lungul timpului) și mi-am dorit mult să-l vizitez, mai ales după ce am savurat niște cadre de-a dreptul impresionante găsite pe internet.
Prăpăstiile Zărneștiului
Există două puncte foarte cunoscute prin care se poate trece dinspre Brașov spre Sud, spre Câmpina și mai apoi spre Ploiești: pasul Predeal (traversat de DN1) și pasul Bratocea (traversat de DN1A). Între ele, limitând la Est Munții Baiului de Munții Grohotiș, se mai află o altă variantă: pasul Predeluș, situat pe valea Doftanei.
Deși pe hartă marcat ca drum județean, acesta este un drum pietruit la origine. Spun la origine pentru că actualmente se află pe alocuri într-un stadiu avansat de degradare: șleauri, bușteni căzuți și noroaie consistente. Acest lucru îl face neprietenos cu mașinile și un traseu perfect pentru bicicliștii și motocicliștii dornici de puțină aventură.
Urcând spre Pasul Predeluș
Pe cale de consecință, l-am ales pentru petrecerea zilei de 1 Mai 2012, fiind departe de agitația Bucureștilor și a consacratelor stațiuni turistice. Astfel, ne-am strâns sub forma unui un grup măricel, ne-am înghesuit cu tot cu biciclete în vagoanele lui oldfriend 3001 și am coborât în halta Dârste, urmând a continua pe biciclete spre Săcele.
Noaptea am petrecut-o la Mănăstirea Moisei, situată deasupra satului cu același nume, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei. Punctul central de atracție al acestei mănăstiri îl reprezintă biserica veche, clădită în 1599 și sfințită în 1672. Este construită în totalitate din lemn și a fost restaurată în 2011. Evident, nu am putut pleca fără a o vizita.
Biserica de lemn de la Mănăstirea Moisei
În prezent, aici nu se mai țin slujbe, oficiate în construcția nouă, ridicată în 1911 și sfințită în 1986. Picturile interioare nu erau într-o stare bună, multe dintre ele abia mai putând fi deslușite. Ne-a fost ghid un preot atipic, mai de viață, nu genul acela înfipt care stă numai cu Dumnezeu pe buze. A avut, ne povestea, o viață laică foarte activă înainte de a trece la cele… sfinte.